Curiile secuiești formează un ansamblu aparte prin păstrarea unei tipologii specifice pe care o dezvoltă și diversifică. Cele mai multe reședințe de aici sunt deținute de nobili-militari, a căror stil de viață este influențat atât de necesitățile nobiliare - reprezentare, statut, privilegii - dar și de pragmatismul vieții în mediul rural unde este necesară gestionarea unei gospodării capabile să producă suficiente resurse financiare care să întrețină un anumit standard de viață.
Reședința familiei Biális poate fi identificată cu ușurință pe Prima Ridicare Topografică realizată între anii 1764 – 1785 în extremitatea dreaptă a satului. Această preferință în amplasament indică intenția de separare de sat, de intimitate, prestanță, de integrare mai mult în mediul natural decât în cel construit. Spre deosebire de reședința nobiliară, restul caselor din jur sunt aliniate la frontul străzii.
Planul de bază este cel simplu, inspirat din arhitectura tradițională, interpretat și completat pentru a corespunde cerințelor de reprezentare. Întregul proces de construire a unei identități nobiliare este fondat pe folosirea de simbolurilor ale puterii, care în arhitectură se materializează prin abordări aparte ale elementelor constructive. În Secuime, în contextul unei nobilimi mici şi mijlocii, fără putere economică, reședințele nobiliare sunt modeste în dimensiuni, însă perpetuează în timp formule stilistice care ajung să fie marca a rangului nobiliar. Predomină două evoluţii ale planului de bază în ceea ce privește spațiul de tranziție dintre exterior și interior. Prima presupune atașarea unui foișor cu rol de primire care primește o tratare aparte prin siluetă și decorație. Cel de-al doilea model, mai puțin răspândit însă cu exemplare de excepție, îl reprezintă cel al loggiei decupate în fațadă, inspirație de factură occidentală, din arhitectura cultă italiană. În această ultimă categorie se încadrează curia Biális aflată în satul Mihăileni, un caz interesant despre cum o clădire de proporții mici reușește să treacă prin tratarea specială a intrării şi acoperirii de la o simplă construcție la o clădire reprezentativă.
Propagarea modelele occidentale a fost facilitată de transferul de cultură și aportul arhitecților italieni care au traversat Transilvania în urma comenzilor primite în principal de la casele princiare și nobiliare. Un rol, se pare, fundamental în preluarea acestui element arhitectural în construirea reședințelor nobiliare îl are castelul de la Sânmiclăuș construit între 1668 – 1673 de contele Bethlen Miklos care importă loggia occindentală în arhitectura transilvăneană dând astfel tonul unei noi tipologii și planimetrii care va fi curând adoptată de multe dintre familiile nobiliare.
Genealogia familia Biális începe de la Francesco Bialis, originar din Genova, venit iniţial ca soldat în 1650. Este menționat apoi ca prefect (germ. Obergespan, rang dăruit de regii ungari, echivalentul titlului de guvernator) al comitatului medieval Solnocul Inferior, pe locul actualului județ Cluj, cu capitala la Dej.
Cel care va primi domenii în Ținutul Secuiesc este fiul acestuia, Ferenc Biális de Illyefalva (Ilieni, județul Covasna), care va lupta alături de principii Transilvaniei Rákoczy György I, Kemeny János și Apafi Mihály I de la care va primi la data de 10 martie 1680, ca recompensă pentru performanțele sale militare și devotamentul arătat conducerii, diploma de înnobilare împreună cu domeniile aferente. Odată devenit primor ( fruntaș în armata principatului) va ocupa funcții importante precum comite de Crasna (unitate administrativă din Regatul Maghiar devenit după 1876 comitatul Sălaj) și căpitan suprem al cetății de la Șimleu Silvaniei, capitala acestui comitat. Averea agonosită de-a lungul vieții o va împărți pe linie masculină, tendință omologată în epocă. Fiul său cel mare Ferencz primește casa din Șcheii Brașovului împreună cu întreaga avere, fiului cel mic, Jakab, revenindu-i casa din Făgăraș. Cele două fetele sale nu au dreptul la proprietăți, primind suma de 2000 de forinți ungurești.
Funcţiilor politice și militare ale nobilului li se adaugă cea de protector al Bisericii Catolice, mai ales al mănăstirii franciscane de la Șumuleu-Ciuc, unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj ale secuilor. În colecţia de cartea veche maghiară a Muzeului Secuiesc al Ciucului se află o carte scrisă de călugărul Szilvasi János pe tema disputei religioasă romano-catolică numită Antiqvitas et perpetva dvratio fi dei catholicae. Aceasta este tipografiată în 1597 la Cluj-Napoca și provine din biblioteca personală a familiei aşa cum apare scris la început: Ex libris Sp[ectabi]lis ac G[e]n[er]osi D[omi]ni Francisci Bialis de Illyefalva Natione Italus Pavente Italo de Jenuva, dovadă a implicării nobilimii laice transmiterea valorilor culturale și religioase ale vremii.
Fiul cel mare al lui Biális Ferencz, János se căsătoreşte cu Sándor Katalin, fiica primorului István Sándor de Csikszentmihály (denumirea maghiară a satului Mihăileni) și al nobilei Borbála Imecs de Imecsfalva din Trei Scaune.
Curia va trece în proprietatea fiului lor cel mic, Biális Elek, cel care probabil va construi în secolul XVIII curia pe care o putem identifica pe Prima Ridicare Iozefină. Forma actuală a construcția se presupune a data din vremea lui Biális Lázlo, căsătorit cu Emília Tamás, fiica unui colonel secui împreună cu care va locui la curia de la Mihăileni.
Curia impresionează prin proporția armonioasă și raportul între volumul simplu și acoperișul înalt baroc cu frontonul teșit pe laturile scurte. Aspectul iniţial se păstrează în imaginile de arhivă din 1959 aflate în galeria Societății Etnografice Kriza János. Pe latura scurtă orientată spre fațadă exista un portic acoperit într-o singură pantă care se ridica până la nivelul cornișei. Şarpanta-streașină era susţinută de coloane care se aseamănă cu cele din loggia principală, însă realizate de dimensiuni reduse și formă robustă după modelul secuiesc care adăposteau intrările laterale. În prezent streașina și pilaștrii nu mai există, fațada fiind privată de orice formă de decorație; ferestrele de dimensiuni diferite rămân însă martore transformărilor din ultimii ani prin care a trecut clădirea.
Fațada principală și-a păstrat însă caracteristicile inițiale. Loggia ocupă partea centrală a fațadei, împărțind frontul în trei părți. În stânga loggiei se află intrarea săpată în pământ care duce spre pivniță, preferință specifică reședințelor secuiești, foarte apropiate din punct de vedere formal de arhitectura tradițională. Apartenența la un program mai complex de arhitectură este dată de rezalitul care încadrează ușa masivă de lemn terminată la partea superioară de o cornișă profilată, mimând o formă convexă, o vibrație specific barocă, stil promovat de biserica romano-catolică.
Loggia este delimitată de cele două coloane cu capiteluri simple de factură clasicistă peste care este așezată cornișa profilată. Coloanele au o vizibilă influență populară prin conformația robustă, fiind realizate din cărămidă şi acoperite cu tencuială. Treptele care conduc spre interiorul loggiei sunt modificate, în imaginile de epocă fiind orientate pe trei laturi. Golurile laterale ale loggiei erau blocate de un rând de baluștrii care care nu se mai păstrează.
Decorația de factură populară este concentrată numai în jurul ferestrelor rectangulare. Golurile sunt încadrate de un profil simplu realizat din tencuială având la partea superioară un motiv floral realizată în aceeași manieră.
În colțul nord-vestic al clădirii se observă urma unui zid de cărămidă de înălțime joasă, acoperit cu o învelitoare în două ape care făcea legătura între curtea de onoare și restul grădinii. Acesta este posibil să fi fost demolat în Al Doilea Război Mondial când ansamblul a fost folosit ca depozit de muniție. După căderea regimului comunist clădirea a rămas în administraţia publică, fiind folosit de Poșta Română.
arh. Alexandra Stoica
