Racoș - Sükösd-Bethlen Contribuie la acest monument

COD LMI
BV-II-a-A-11754
JUDEȚ
BRASOV
ADRESĂ
comuna Racoș, sat Racoș, str. Principală, nr. 137
LOCALITATE
Racoș
Unter-Krebsdorf (DE)
Alsórákos (HU)
FAMILII
ARHITECT
MEȘTERI
FUNCȚIE
fără funcțiune actuală
ACCESIBIL
CONTACT
ECHIPA
2009: Baicu Liviu, Bogdan Dana, Radu Cerasela, Orlea Corina
2011: Leca Irina

Începând cu secolele XVI-XVII, arhitectura reședințelor nobiliare transilvănene a fost dominată de stilul renascentist. Curentul este introdus de casele princiare dornice de a se ralia la standardele occidentale și care invită la curțile lor arhitecți militari străini, în principal italieni, deprinși cu experiența celor mai noi șantiere din Europa. Acest model este preluat curând și de nobili în construcția reședințelor acestora. Aflate preponderent în mediul rural, castelele sunt construite astfel încât să asigure proprietarului atât nevoia de confort si luxul necesar dar și protecția împotriva incursiunilor turcești sau a țărănimii aservite care încă dominau în epocă. 

 
Reședințele preiau din mediul occidental modul de organizare al spaţiului interior, dimensiunea și dispunerea încăperilor, plastica decorativă, motivele ornamentale, toate însă adaptate și interpretate în manieră locală. Funcția de apărare a ansamblul este evidențiată de turnurile de colț suficient de puternice pentru a bloca un eventual atac din partea turcilor sau chiar a țărănimii aservite. Sub aceste prescripții, pe domeniul Racoşului, se construiește castelul nobiliar al familiei Sükösd, veche familie de origine secuiască. 
 
Atestarea castelului se face în primul inventar realizat în 1636, în care este consemnată o construcţie cu trei camere realizată între 1594 şi 1603, la comanda lui Sükösd István, și extinsă ulteior de György Sükösd. Legat de acest moment, în însemnările referitoare la ţinuturile secuieşti, baronului Orbán Balázs consemnează prezența inscripţiei, „Soli deo gloria Extrui fecit ex fundamento Georgius Sükösd A.D. 1624. 9.maj.” pe paramentul turnul vestic, vizibilă încă la momentul vizitei acestuia. Aceeaşi sursă notează edificarea castelului peste ruinele unei foste mănăstiri, fortificată după obiceiul vremii, informaţie neverificată însă. Se poate presupune ca extinderea şi amplificarea locuinţei prin edificarea turnurilor circulare de colţ datează din aceste prime decenii ale secolul XVll ca adaosuri la curia timpurie existentă. 
 
După moartea lui Sükösd György în 1631 (al cărui mormânt este făcut în 1623 de către pietrarul clujean Péter Diószegi), castelul este preluat de Peter Budai, om politic şi perceptor, cu legături politice şi diplomatice cu voievozii din Ţara Românească si Moldova, care primește clădirea ca donație din partea principelui Barcsai Ákos în 1660. În 1694, după moartea acestuia,  întreaga avere a familei trece în proprietatea lui Bethlen Samuel (1663-1708).  
 
Instabilitatea politică de la începutul secolului XVIII marchează nevoia fortificării castelelor deja existente, motiv pentru care Bethlen Samuel înalţă zidurile şi turnurile bastioanelor și amplasează în axul ansamblului un turn rectangular impozant, tratat conform prescripţiilor clasiciste, cu muchiile tratate cu bosaje din tencuială profilată şi ancadramente de piatră la ferestre. Deasupra intrării este gravată în piatră emblema familiei Bethlen cu inscriptia “COMES SAMVEL DE BETHLEN COMES COMITATUS DE KÜKÜLLŐ, AC SEDIS SICULICALIS MARUS CAPITANEUS UTROBIQUE SUPREMUS. 1700”, în care sunt menționate funcțiile lui Samuel Bethlen, locotenent al ţinutului Küküllő (Târnava Mică) şi căpitan general al Scaunului Mureş. 
 
În ciuda aspectului de cetate, rolul de apărare al ansamblului este secundar în raport cu rolul de locuire. Intrarea principală se face printr-un culoar boltit în leagăn sau semicircular care traversează turnul de poartă şi care inițial ducea spre Sala Cavalerilor (acum în totalitate distrusă, însă pastrată în memoria colectivităţii ca fiind de o frumusete rară). La etaj, locuinţa este configurată în simplu tract, cu camere înşirate în anfiladă, inspiraţie de factură populară. Camerele sunt acoperite cu bolţi semicilindrice cu lunete în care erau dispuse ușile decorate cu portaluri de piatră sau lemn.
 
Singurul turn care comunică direct cu locuința este cel sud-estic legat printr-un coridor îngust boltit în care era amenajat un salon de forma octogonală, cu muchiile în semicerc. Acoperirea acestuia este realizată print-o boltă compusă din opt lunete rampante decorate cu stucaturi și console de piatră sculptată, structură tipic renascentistă. Interesant este turnul sud-vestic care adăposteşte o bucătărie acoperită cu o boltă cu un coş de fum ţuguiat şi pereţi cu nişe arcuite la partea superioară.
 
În partea de vest a castelului se aflau spațiile necesare pentru întreținerea curții nobiliare, la parter grajdurile iar la etaj depozitele de cereale și a alimente.  
 
Sistemul de apărare este construit în conformitate cu tehnicilor de atac ale vremii când au fost necesare dublarea rândurilor de fortificații pe laturile vestică, sudică (unde încă se mai păstrează încastrată în zidărie o tâmplărie de lemn datând din perioada renascentistă) şi estică, turnurile de sud-vest şi sud-est fiind înglobate de bastione de apărare. Acestea sunt realizate cu unghiuri obtuze orientate spre inamic și flanc perpendicular pe curtină pentru a evita unghiurile oarbe. Zidurile sunt adaptate pentru tir orizontal având  guri de tragere la nivel scazut, direcţionate spre spaţiul care precede intrarea, făcând accesul  mai uşor de apărat şi controlat. Ansamblul era inconjurat de un şanţ adânc de apă - sursa de alimentare locală – traversat la momentul respectiv de un pod rabatabil închis cu hersă metalică.
 
Castelul nu era locuinţa permanentă a familiei, servind timp de 200 de ani ca locuinţă temporară atât familiei Bethlen, dar şi pentru ofiţeri şi personal. După 1873 castelul intră în proprietatea contelui Teleki Sámuel, explorator și om de cultură, celebru pentru expedițiile sale în Africa.
 
Din 1903, atât castelul şi moşia sa (din care amintim terenuri cultivabile, livadă și parc) trec în proprietatea comunității locale pentru ca încet să intre în proces de degradare. Prima care este demolată este Sala Cavalerilor. Planurile de la începutul secolului XX propuneau construirea unui orfelinat în una din părţile castelului, însă proiectul nu a avut succes. Pentru o perioada scurtă de timp castelul a servit ca resedinţă, iar ulterior a devenit grajd şi depozit de grâne. În anul 1945 zidul dinspre strada principală a fost spart pentru a se crea o nouă zonă de acces pentru maşini de tonaj mare. În anul 1962 castelul a ajuns în întreţinerea C.A.P, fiind folosit ca grânar, iar unul dintre bastioane a fost transformat intr-o staţie de pompieri. Cutremurul din 1977 a avut un impact major asupra castelului crăpând o mare parte din ziduri şi ducând la dărâmarea turnului nord-estic.
 
Comunitatea locală a încercat în nenumarate rânduri să renoveze ansamblul. Un interes deosebit faţă de renovare a venit din partea pastorului bisericii reformate din comună, care a înfiinţat în anul 1992 fundaţia Bethlen. Prin intermediul fundaţiei s-au stâns fonduri care au dus la o prima etapă de renovare nefinalizată. În prezent se află în administrarea unei familii. Deși castelul constituie emblema comunei, nu are nicio funcţiune precisă, nefiind utilizabil datorită stării precare în care se află. 
 
arh. Alexandra Stoica