monument

Anul construcției și proprietarul inițial al clădirii ne rămân necunoscute. În lista monumentelor istorice din 2004, edificiul apare sub denumirea de „Castelul Pekri”, perioada ''ante 1705; refăcut 1732''. Sunt menționați doi posibili comanditari, Radák István și Pekry  Lőrincz (?-1709), iar studiile istorice recente optează pentru primul dintre ei. Cel de-al doilea, Pekry Lőrincz a fost în mod cert proprietarul castelului la sfârșitul sec. al XVII-lea și începutul sec. al XVIII-lea și a fost unul dintre generalii curuţi ce a participat la răscoala antihabsburgică condusă de Francisc Rakoczi al II-lea, între 1703 şi 1711.

Soția sa, Kata Szidonia Petroczi, a fost una dintre poetele reprezentative ale barocului maghiar. În timpul șederii sale la Ozd, în numeroasele perioade de absență ale soţului său, Kata Petroczi s-a dedicat literaturii ecleziastice reformate, compunând numeroase poezii, marcate de tema morții și a suferinței.

În 1709, în timpul răscoalei lui Rakoczi, clădirea este incendiată de trupele austriece. Este refăcută în 1732.

În prima jumătate a secolului XX, castelul intră în posesia baronului Johann Konrad von Konradsheim și a sotiei sale, Ilona Teleki.

Dupa 1945, castelul trece în proprietatea statului, având același destin ca numeroase alte reședințe nobiliare. Mobilierul, cărţile și obiectele decorative dispar, ansamblul primește diverse funcțiuni: adăposteste birourile CAP, apoi devine școală, cămin cultural, locuință pentru diverse cadre didactice, fără a primi însă reparații. În cele din urma este abandonat din cauza stării avansate de degradare. Acoperișul se deteriorează considerabil, iar infiltrațiile amenință structura clădirii.

În 1997, fundația creștină Bonus Pastor concesionează proprietatea pentru 99 de ani și începe lucrările la ansamblu. Între 1998 şi 2001, se înlocuiește integral acoperisul, stopându-se procesul de degradare a clădirii, iar efectele acestei intervenții se fac simțite, pereții începând să se usuce. Domeniul este retrocedat de către statul român fiicei Ilonei Teleki, iar aceasta îl donează fundației, ce continuă proiectele de revitalizare. Grânarul este restaurat cu anumite modificări necesare și transformat în centru de terapie pentru persoanele ce suferă de diverse forme de dependență.

În prezent, fundația intenționează să restaureze integral castelul și să îl amenajeze ca centru cu funcțiuni multiple.

Clădirea a fost construită în secolul al XVII-lea și poarta amprenta tradiției constructive renascentiste, atât la nivel planimetric, cât și la nivelul fațadelor și al decorațiunii. Planul are la bază planul tipic renascentist, constând într-un pătrat cu turnuri circulare la colțuri. Acest tip de plan putea beneficia de o curte interioară (ca în cazul edificiilor de la Medieșul Aurit, Gilău sau Iernut) sau putea fi lipsit de ea în cazul edificiilor de dimensiuni mai reduse, cum sunt castelul de la Cetatea de Baltă sau Ozd. De altfel, Cetatea de Baltă se află în apropiere de Ozd, iar între cele două clădiri există numeroase asemănări, ceea ce sugerează o posibilă legătură (fie și numai conceptuală) între cele două.

O particularitate intrigantă a planului sunt cele două corpuri rectangulare alipite la două laturi opuse ale pătratului. Cele două laturi reprezintă fațada principală a clădirii (fațada de acces) și fațada dinspre parc. Pe fațada principală corpul „alipit” este dispus în ax, rezultând o fațadă simetrică, în conformitate cu canoanele estetice ale secolelor XVII-XVIII. Pe fațada dinspre parc însă, corpul „alipit” este dispus asimetric și se „sprijină” de unul dintre turnuri prin trei arce, așezate pe trei niveluri. Un astfel de corp alipit (însă mai amplu) există și la castelul de la Cetatea de Baltă, fiind adăugat într-o perioadă ulterioară construcției castelului. Același lucru ar putea fi valabil și pentru corpurile alipite de la castelul din Ozd.

În plus, în imagini de arhivă din perioada regimului comunist, în dreapta corpului „alipit” de pe fațada dinspre parc există alte două corpuri, unul circular, având aceeași înălțime la cornișă cu restul castelului și părând să fie decorat cu un ancadrament renascentist de piatră, și unul rectangular, mai scund. Amândouă sunt astăzi dispărute.

Deși reședința nobiliară renascentistă de plan pătrat și turnuri de colț avea, în general, pe lângă funcțiunea de locuire și reprezentare, și un rol defensiv, este improbabil ca edificul de la Ozd să fi îndeplinit vreodată acest rol. Dimensiunile reduse, turnurile apropiate între ele, golurile ample și numeroase și perioada în care a fost construit edificiul sugerează că planimetria clădirii este mai degrabă rezultatul tradiției constructive renascentiste, sau al gustului comanditarului, decât rezultatul unei exigențe pragmatice.

Exteriorul este decorat cu un brâu renascentist, de cărămidă, ce delimiteaza parterul de etaj și care înconjoară intregul castel (volum central, turnuri și corpuri „alipte”). Ancadramentele ferestrelor sunt de asemenea renascentiste, sculptate în piatră. Corpurile „alipite” sunt decorate cu nișe de factura barocă și frontoane triunghiulare (ale căror proporții diferă de proporțiile de aur ale frontonului canonic, clasic, conferind construcției un aer inedit). La partea superioară, castelul prezintă o cornișă de cărămidă.

La interior, încăperile încă mai păstrează o parte din numeroasele decorațiuni murale originale (distruse în cazul celor mai multe reședințe nobiliare), descoperite cu ocazia înlăturării parțiale a straturilor de tencuială și cercetate în două etape (1998-1999, 2003). Odată cu îndepărtarea molozului din subsol s-au descoperit piese de stucatură, decorațiuni din piatră, cahle și piese de ceramica habană.