Căpâlnaș - Mocioni Contribuie la acest monument

COD LMI
AR-II-a-A-00594
JUDEȚ
ARAD
ADRESĂ
245, sat CĂPÂLNAŞ; comuna BIRCHIŞ, Arad..
LOCALITATE
Căpâlnaș
Căpălnaș (RO)
Kápolnás (HU)
FAMILII
ARHITECT
MEȘTERI
FUNCȚIE
spital de psihiatrie
ACCESIBIL
CONTACT
ECHIPA
2010, 2011: Oprescu Ileana
Exponent al moștenirii arhitecturale lăsate în zona Banatului de către familia nobiliară aromână Mocioni - alături de domeniile de la Bulci, Foeni și Vlaicovăț, astăzi în Serbia - ansamblul din Căpâlnaș vorbește și astăzi despre bunăstarea și importanța acestei mari familii. Palatul, element-cheie compozițional a întregului ansamblu, este unul dintre primele proiecte ale arhitectului vienez Otto Wagner. Proiectată cu eleganță, după modelul Micului Trianon din Versailles, clădirea palatului este pusă în evidență de parcul dendrologic înconjurător și este deservită de diferitele anexe, constituind astfel ansamblul Mocioni din Căpâlnaș, unul dintre cele mai remarcabile ansambluri nobiliare de secol XIX din spațiul extraurban românesc.
 
Situat în inima satului, ansamblul reședinței Mocioni domină și definește silueta localității și se impune în întregul peisaj antropizat ce îl înconjoară. Volumetria sculpturală a parcului, dată de masa vegetației acestuia, devine astfel o emblemă vizuală și simbolică în teritoriu, constituind un reper în zonă și o mărturie a rafinamentului nobiliar. Aparent arbitrar poziționat planimetric în cadrul țesutului urban, ansamblul, adunând în timp în jurul său și celelalte echipamente edilitare publice, va constitui, împreună cu acestea, centrul simbolic și administrativ al localității.
 
Istoric
 
Domeniul Căpâlnaș a intrat în posesia familiei Mocioni în 1853, când a fost achiziţionat de către
Ioan Mocioni de Foen de la familia Zichy, contra sumei de 260.000 florini. Palatul va fi construit abia între 1876-1879, sub patronajul Ecaterinei Mocioni – fiica lui Ioan Mocioni de Foen - și a sotului sau, Mihai Mocioni. Planurile palatului au fost întocmite în 1867 de arhitectul vienez Otto Wagner, iar de execuţia lucrărilor s-a ocupat, cel mai probabil, arhitectul Kallina Mór, responsabil şi de cripta familiei Mocioni, construită pe domeniul din Foeni
 
Domeniul va fi moștenit de către fii lui Mihai şi ai Ecaterinei Mocioni, Eugen și Alexandru Mocioni. Palatul va fi locuit de către Eugen Mocioni și familia sa – soția sa, Therezia Horvath, și cei cinci copii – în timp ce fratele său, Alexandru, va locui în palatul din Birchiș. Cu o educaţie aleasă, pasionați de muzica clasică, cei doi fraţi vor organiza în reședința de la Căpâlnaș numeroase evenimente muzicale. Theodor Botiş, autorul Monografiei familiei Mocioni, aminteşte: "În castelul din Căpălnaş, unde locuia familia lui Eugen Mocioni, distracţia zilnică şi aproape unică era muzica. În zilele de recepţie se executau adevărate concerte de muzică clasică, întrebuinţându-se cele două piane de salon. Dar concertele căpătau strălucire artistică mai ales datorită stăpânei casei, ‹‹Cocoana Terezia›› a cărei voce, frumos colorată şi bine cultivată, fermeca pe oaspeţi. Dealtfel, întreaga personalitate a acestei femei avea un farmec de neuitat.”
 
După  moartea subită a lui Eugen Mocioni, în 1901, Alexandru Mocioni va lua în grijă văduva şi cei cinci copii minori ai fratelui său, de care se va ocupa până la moartea sa, în 1909.
 
Palatul de la Căpâlnaş va fi locuit apoi de Therezia Mocioni şi de fiica sa, Ecaterina Mocioni (1883-1959?),  împreună cu soţul său, contele Jenő (Eugen) Teleki (1881-1947). Cei doi vor avea doi copii, o fată care va muri într-un accident tragic, la vârsta de doar 3 ani și un fiu, Eugen „Bubi” Teleki. 
În anii 30, domeniul de la Căpâlnaş va fi vizitat de călătorul englez Patrick Leigh Fermour, în cadrul faimoasei sale călătorii prin Europa. Acesta va include o amplă descriere a atmosferei de la palat şi a familiei contelui Teleki în Between the Woods and the Water, cartea pe care o va scrie câteva decenii mai târziu. Patrick Leigh Fermour aminteşte aici, alături de numeroasele cărţi rare din biblioteca palatului, şi colecţia de fluturi a contelui Teleki, de altfel un entomolog pasionat. (întregul fragment, aici)
 
Contele Teleki a murit în 1947 şi a fost înmormântat în parcul palatului, alături de fiica sa. Câteva luni mai târziu, odată cu venirea regimului comunist, întreg domeniul va fi naționalizat iar familiei i se va interzice să vizitete domeniul şi mormintele. Atât biblioteca palatului cât şi colecţia de fluturi a contelui au fost distruse. Palatul a fost golit și transformat în preventoriu TBC pentru copii și apoi în spitalul de psihiatrie care funcţionează şi în prezent. Domeniul a fost retrocedat, proprietarii fiind obligaţi să păstreze pentru o perioadă de cinci ani funcţiunea actuală.
 
Descrierea  edificiului
 
Aflată în inima parcului de 8 ha, impunătoarea siluetă a palatului se remarcă din spațiul public ca fiind capul de perspectivă al aparatului de acces - o frumoasă alee mărginită cu copaci. Marcând prima etapă de creație a lui Otto Wagner - cea premergătoare perioadei proiectelor în stil Secession ce vor consacra opera arhitectului vienez - palatul Mocioni este construit într-un spirit clasicizant, de factură eclectică, fiind inspirat de modelul Micului Trianon din Versailles. Volumul clădirii este gândit într-o manieră caracteristică epocii și spațiului de dezvoltare a acestui program arhitectural, fiind compact și impunător, însă nu lipsit de grație. Atributele arhitecturale ale palatului sunt tipic clasice – axialitate, simetrie, ritm, registre, ierarhizare - fiind utilizate pentru a vorbi despre statutul nobiliar al proprietarilor.
 
Parcul, accesoriu indispensabil al locuirii nobiliare extraurbane moderne, este amenajat în jurul palatului, atât cu rolul de a pune în evidență palatul ca obiect arhitectural dominant, cât și pentru a completa funcția de loisir a acestor ansambluri. Parcul dendrologic al familiei Mocioni din Căpâlnaș este compus din articularea ingenioasă a două zone cu caracter peisagistic distinct. Prima, o grădină semipublică de factură neoclasică, armonizată cu stilul arhitectural al palatului, este dezvoltată în imediata apropiere a acestuia și este constituită din doua curți de onoare ce preced accesele principale în construcție, plantate cu arbori de esență rară. 
 
A doua zonă, cu caracter privat și proiectată într-un stil romantic, prezintă o vegetație abundentă, alei sinuoase și un părău amenajat și se află departe de spațiul public, unde găzduiește monumentele funerare ale familiei Teleki.
 
Silueta avântată a palatului pornește de la un plan de bază aproximativ pătrat și se dezvoltă de-a lungul unui demisol, a două etaje și a unei șarpante mascate. Fațadele sunt împărțite în trei registre orizontale distincte. La partea inferioară se citește registrul soclului, bine conturat și pus în evidență, ce dă naștere pe fațada principală unei terase ample. Dominând vizual, registrul câmpului fațadei se dezvoltă de-a lungul a două niveluri și se încheie la partea superioară cu un registru compus, alcătuit din articularea puternicei cornișe cu nivelul șirului de baluștrii ce maschează învelitoarea construcției. Tratarea golurilor contribuie la rezolvarea compoziției, ameliorând din robustețea soclului și explicitând, în câmpul fațadei, ierarhizarea interioară a funcțiuniilor. Astfel, golurile ample ale parterului ies limpede în evidență, vorbind despre rolul de piano nobile al acestui etaj.
 
Din punctul de vedere a logicii compoziționale verticale, fiecare fațadă este tratata simetric și este divizată în trei câmpuri distincte. Fațadele principale au câmpul vertical median în rezalit și bogat tratat decorativ, iar golurile ușilor parterului sunt plasate în axul de simetrie - rezolvare arhitecturală menită să pună în evidență accesele principale în palat. Fațadele secundare sunt tratate oarecum „în negativ” față de cele principale, având zona mediană retrasă și o tratare plastică mai elaborată a câmpurilor de margine. În ansamblul tratării plastice a volumetriei se poate observa încercarea de imprimare a unui ritm al fațadelor, dat de axele verticale definite de golurile construcției, ritm vizat de asemenea în scopul întăririi discursului arhitectural clasicizant.
 
Robustețea volumetriei palatului este ameliorată atât prin diversele rezolvări arhitecturale, dar mai ales prin rezolvarea sensibilă și subtilă a plasticii decorative. Astfel, golurile ferestrelor și ușilor, prin proporții și amplasare, deschid obiectul arhitectural spre contextul natural înconjurător, iar  modul de tratare a articulațiilor fațadelor, prin colțuri rotunjite, îmblânzește imaginea compactă a construcției. Însă cel mai important element, ce adaugă un plus de valoare artistică monumentului, este decorația. Se poate observa o tratare diferită a acesteia în funcție de cele trei registre orizontale. În timp ce soclul este pus în evidență de un bosaj puternic, iar registrul superior este caracterizat de o dantelărie de ornamentații (profile, stucaturi, baluștrii), câmpul fațadei are o tratare specială, aproape scenografică. Aici, în fundalul definit de o tratare egală, cu rânduri orizontale de asize, iese în evidență tratarea golurilor ferestrelor, tratarea câmpului median vertical al fațadelor principale și tratarea câmpurilor marginale verticale a fațadelor secundare.
 
Ferestrele de la parter, cu o deschidere mai amplă și un rol reprezentativ aparte, sunt tratate mai prețios, cu ancadrament cu fronton, cu balustradă din fier forjat și cu mascheroni cu chip feminin, aflați în cheia golului. Ferestrele de la etaj sunt mai puțin pretențios tratate, însă prezintă de asemenea ancadrament și mascheroni cu cap de leu. 
 
Fațada principală, de acces dinspre spațiul public, este și cea mai bogat decorată. Precedat de o terasă amplă - cu scări monumentale, balustradă din fier forjat și urne decorative - câmpul median al fațadei iese în evidență prin cele patru coloane grandioase adosate, construite din blocuri din marmură și înnobilate cu bogate capiteluri corintice. Golurile ușilor sunt tratate egal cu cele ale ferestrelor parterului, lăsând astfel mai degrabă să transpară funcțiunea de piano nobile din spate decât discursul propriu. Fațada de acces dinspre parc evidențiază zona de acces de la nivelul parterului, prin citarea unui fronton clasic și tratarea diferită, mai puțin elaborată, a golurilor. Fațadele secundare prezintă, în registrele verticale de margine, o decorație a câmpului fațadei cu pilaștrii terminați în capiteluri corintice.
 
Clădirea este finisată la exterior majoritar cu tencuială ocru, specifică perioadei și zonei de construcție, având însă registrul inferior marcat printr-o tencuială gri și cele mai prețioase decorații scoase în evidență printr-o nuanță de bronz. 
 
Logica constructivă interioară a palatului are în centrul schemei funcționale sala bibliotecii, ce găzduia una dintre cele mai valoroase biblioteci private ale Imperiului Austro-Ungar. Această sală este amplasată în centrul de greutate a planului nivelului de călcare al construcției și este acoperită, la nivelul etajului și al șarpantei, cu două luminatoare suprapuse, ce îi garantează necesarul de lumină naturală. La parter, biblioteca este precedată, înspre accesul principal, de un salon de onoare, iar înspre accesul dinspre parc, de nodul de circulație verticală, dominată de o scară impresionantă. La etaj, deasupra sălii bibliotecii și în jurul primului luminator, se dezvoltă o cursivă, ce deservește diversele saloane perimetrale.
 
Din punct de vedere al tratării interiorului, se observă o atenție deosebită acordată acestuia. Astfel se remarcă jocul de culori al finisajelor, calitatea materialelor folosite, bogăția elementelor decorative și subtilitatea plastică a accesoriilor. 
 
Finisajul tencuielii pereților păstrează, în general, paleta coloristică de la exterior, adăugându-se aici nuanțele plăcilor ceramice ale pardoselii și cele ale diverselor elemente de lemn masiv (tâmplărie, scări etc.). Gama de culori este una caldă (ocrul, bronz, albul, maro de diferite nuanțe), creând un sentiment de căldură și familiaritate. Decorația plastică a pereților este mult mai luxuriantă decât cea de la exterior, diversele stucaturi fiind mult mai numeroase, mai subtil tratate și mai bine puse în evidență. Principiul compozițional al câmpului pereților îl citează pe cel de la exterior, cu trei registre orizontale: cel inferior, marcat de plintă și de baza pilaștrilor, cel median, cu câmp neutru din care se evidențiază divers tratatele ancadramente de goluri și pilaștrii, și cel superior, definit de o cornișă ce articulează peretele cu plafonul. Tavanul este simplu, primind decorație numai punctul de pornire a corpurilor de iluminat. Ușile, zona scărilor și primul luminator, cu elemente profilate și sculptate din lemn masiv, împreună cu balustradele și diversele elemente decorative, lucrate atent în fier forjat, adaugă de asemenea un aer nobil spațiului interior. Cele câteva corpuri de iluminat, mobilierul din lemn masiv și șemineele ce încă se mai conservă, atestă imaginea somptuoasă a locuirii nobliare din epoca sa de apogeu.
 
dr. arh. Anca Majaru
ist. Irina Leca